Dupa ce ii dominasera clar pe sud-africani in gramada ordonata, francezii au dorit sa repete aceeasi demonstratie de forta impotriva neo-zeelandezilor. Au reusit, partial, doar in primele gramezi ordonate ale partidei, dar ceea ce au reusit a fost prea putin pentru a invinge. „Cavaleria grea” condusa de, de-acum, temutul Fabien Barcella s-a lovit de un zid alb, flexibil si „miscator” care a respins in toate zonele terenului, asalturile disperate ale gazdelor.
Acest meci a fost o inclestare intre „explozia” fortei brute si eleganta tehnicii pure.
In acest meci, furia fortei brute a fost domolita, incet-incet, de pumnii de otel ascunsi in manusile catifelate ale „imblanzitorilor” All Blacks.
Acest meci a fost, mai presus de orice, un duel in planul stiintei jocului si al calitatii executiei procedeelor tehnice.
All Blacks au pierdut primul duel al liniilor intai, dar au obtinut o superba victorie la nivelul stiintei jocului.
Acest meci nu va ramane in istoria rugby-ului nici pentru proportiile scorului si nici pentru faptul ca neo-zeelandezii au marcat cinci eseuri, iar francezii niciunul.
Acest meci va ramane in istorie pentru superioritatea zdrobitoare etalata de catre All Blacks in planul stiintei jocului.
Este adevarat, rugby-ul incepe in linia intai, dar All Blacks au demonstrat ca nu este absolut necesar ca un meci de rugby sa se si castige in linia intai. In pofida faptului ca linia intai Barcella-Servat-Marconnet a fost foarte puternica, francezii nu au putut castiga.
Evolutia Noii Zeelande a insemnat o splendida reflectare a spiritului luminos al rugby-ului. Varietatea si diversitatea mijloacelor de exprimare in teren au conferit neo-zeelandezilor o autoritate in joc care a devenit evidenta pe masura scurgerii minutelor.
Iar performanta All Blacks capata o dimensiune speciala, mai ales, acum, intr-o perioada tulbure cand rugby-ul este in pericol de a aluneca intr-un teritoriu sterp, arid, dominat de monotonia „dialogului” fara rost al loviturilor de picior, precum si de incertitudinile legate de interpretarea regulamentului referitoare la angajamentul pilierilor in gramezile ordonate si la jocul la sol.
Echipa condusa de Richie McCaw a avut un sezon mediocru, si a fost, deseori, tinta criticilor dure atat ale presei neo-zeelandeze cat si ale presei europene. Nu de putine ori, aceasta echipa a fost considerata drept una dintre cele mai modeste din istoria rugby-ului neo-zeelandez. Poate ca exista un dram de adevar in aceasta afirmatie. Considerand standardul All Blacks, generat de o glorioasa traditie, McCaw si ai sai nu au avut, in acest sezon, evolutii demne de prestigiul predecesorilor lor.
Dar, in aceasta seara de 28 noiembrie, pe stadionul Velodrome din Marsilia, selectionata All Blacks s-a desprins, cel putin timp de 80 de minute, din ceata mediocritatii, realizand o exceptionala demonstratie a ceea ce inseamna spiritul rugby-ului.
Tusa, care a deceptionat de atatea si atatea ori in ultimii ani, a functionat foarte bine. Gramada a suferit in primele „ordonate” sub formidabilul soc al liniei Barcella-Servat-Marconnet, dar si-a revenit, inscriind un eseu in forta. Linia a treia, condusa de inepuizabilul McCaw, a dominat aglomerarile. Balbaielile au disparut, pasele regasindu-si acuratetea de altadata. Ritmul si viteza de executie au fost impresionante, calitatea executiei (ce pase precise, in plin placaj, oferite coechipierului!) au fost impresionante.
Iar Carter si linia de treisferturi....Ei, bine, Carter si linia de treisferturi au etalat un sublim spirit ofensiv, atacurile si contraatacurile lor fiind „nestematele” acestui meci.
Daniel Carter a „dansat” in jurul „Tricolorilor” precum Muhamad Ali (Cassius Clay) in jurul uriasului George Foreman in memorabila inclestare de pe ringul din Kinshasa. Iar accelerarile lui Mils Muliaina, patrunderile lui Ma’a Nonu si Conrad Smith, sprinturile lui Cory Jane si Sitiveni Sivivatu, au semanat panica in randurile defensivei franceze.
Laudand meritele atacului sa nu uitam, insa, remarcabila organizare defensiva care a constituit platforma pe care s-a sprijint forta ofensiva. In cele patru meciuri disputate pana acum cu Tara Galilor, Italia, Anglia si Franta, All Blacks nu au primit niciun eseu!
Desigur, dupa un asemenea meci, este legitim sa ne intrebam: a fost facilitata aceasta demonstratie a Noii Zeelande de slabiciunile Frantei? Posibil. Concentrandu-si atentia si efortul, mental si fizic, pentru ingenuncherea neo-zeelandezilor in proba de forta a gramezilor, este posibil ca francezii sa fi neglijat, intr-o oarecare masura, exploatarea potentialului ofensiv al liniei de treisferturi. Dar, la fel de bine se poate intreba: nu a fost, oare, sufocat „french flair”-ul francez de catre aceasta formidabila demonstratie ofensiva?
Lasand la o parte aceste intrebari, invingatorii merita toate laudele. Meciul de la Marsilia a aratat un „compresor” All Black functionand la turatie maxima! A fost o demonstratie in cel mai pur stil All Blacks!